Nu le suport. Mai ales dis de dimineata. Daca nu sunt eu la volan, nu imi place. O vorba imi place sa spun eu : 4 roti misca trupul, 2 roti misca sufletul. Din pacate zi de zi ma duc cu trupul la scoala. Normal, pana sa intru pe poarta scolii. Ca dupa, se schimba treaba. Am romana, engleza si matematica. Era sa uit, si informatica.

Revenind, vreau sa va prezint o frantura din lumea mea. Zborul.Ca senzatia este inefabil dar am sa incerc sa va spun cate ceva din sentimentul incercat. Prima oara am facut cunostinta cu el in clasa a 9-a zburand cu placere la firma Tarom(ca pasager, normal). De atunci am stiut ca  vreau sa mai incerc, ca mi-ar face placere sa stiu cum, ce, si cat de mult se poate despre zbor. Urmatorul pas l-am facut inscriindu-ma la Aeroclub. A trebuit sa mai astept inca un an intrucat nu indeplineam varsta necesara, dar sa trecem peste toate detaliile lumesti si sa ajungem direct la subiectul discutiei. Dupa multa, mult prea multa birocratie, manuale si examene, am ajuns si la primul zbor adevarat, necomercial.

Dupa o lunga zi de truda, dupa ce am suportat toata caldura posibila si imposibila din ultimele 5 ore si dupa ce am impins avioane de mi-au iesit ochii, a venit si momentul asteptat mai bine de un an. M-am echipat cu parasuta rosie, m-am legat bine in caz de Doamne fereste, si m-am urcat in planor, locul din fata – locul pilotului in formare (in spate fiind instructorul). Mi-am prins toate chingile si m-am strans cat am putut de tare ca sa “simt” cu adevarat cum e sa fii liber, sa fiu una cu planorul, sa fiu o pasare. Am inchis cabina.

“3130 cu Daniel Cautis, GATA!”

5 cuvinte legate si am fost in aer. 10m. 30m. 70m. 150m. 300m. 350m – decalnsat. Pluteam in exaltare. Zburam. 5 minute am avut un ranjet de nestapanit. Tremuram. Eram la 300 metri deaspura lacului. Eu si aerul. Eu si avionul. Eu si eu. Singur pe cerul patriei. Eram fericit. Treptat, am pierdut din altitudine. Am venit la aterizare. Am coborat; picioarele imi tremurau. Nu mai eram la mine acasa. Nu mai recunosteam locul din care am plecat. Totul imi parea strain si nimic nu imi mai trezea interes. Toata ziua am fost ca hipnotizat, traiam in alta lume, cunoscuta de atat de putini.

“Odata ce ai încercat zborul, vei pasi pentru totdeauna pe pamânt cu ochii ridicati spre cer, acolo unde ai fost si vei dori mereu sa te întorci.”

Leonardo Da Vinci

Curand eram prezent zi de zi. In fiecare zi veneam la Aeroclub si mai invatam cate o miscare, cate o tactica, cate o frantura din maiestria zborului. Din pacate, pentru o vreme devenise o mica rutina, avand mereu prezent instructorul in spate. Mi-am zis ca sigur nu e bine, nu ma simteam cum trebuie. Am vrut sa renunt. Pana intr-o zi semnificativa de 11 septembrie, cand a avut loc o rasturnare de situatie.

Primul zbor, normal, nimic neobisnuit. Al 2-lea; simulare de caz special. Vad lumina de la capatul tunelului.Al 3-lea zbor, zbor de control cu alt instrucotr. Aterizarea.

“Cautis, ce faci? Te duci?”

“Afirmativ!!!” (spusei cu un glas tremurat de emotii)

Zborul 4. Ramas in memorie pentru totdeauna. Era o zi racoroasa de toamna, inceput de scoala. Lumea ramasa din vara, venita la zbor era plictisita de viata si de toate. Eu zambeam. Stiam ce urmeaza. Zborul 4. Ma echipez, ma strang bine si dau semnal de start. Avionul ajunge la orizontala. Mosorul trage, avionul inainteaza. Incet, incet se desprinde de sol. Visez. Toata viata o vad inaintea ochilor, totul in care am investit azi dadea roadele supreme. Ajung la 170 km/h in 5 secunde. In urmatoarele 5 secunde eram la 370 metri altitudine. Tremuram tot ca varga, mainile pe mansa, picioarele pe palonier. Nu stiam ce era cu mine. Nu mai stiam de mine. Ajung la 300 metri. Ma uit in drepata (acum, aminitindu-mi ma apuca un fior), in stanga, in spate. Nu era nimeni. Nimeni. Doar eu. Fara instructor, fara coordonator, fara cineva care sa-mi zica ce sa fac si cand sa fac. Eram pe cont propriu. Ating o stare euforica maxima si urlu de bucurie. Am reusit!

Dar nu e tot. Urmeaza aterizarea. Virajul 4 si vad cum pamantul se apropie. Se apropie. Se apropie. Incep din nou sa tremur. Toata lumea poate invata sa piloteze, dar doar un adevarat pilot stie sa aterizeze. Sunt la 1 metru. Trag de mansa, incerc sa aterizez ca la carte. Cu cateva zgaltaieli ajung din nou pe pamant. Am reusit. Din nou. Sunt un adevarat pilot. Sunt fericit! Cand am atins din nou pamantul am stiut ca asta vreau sa fac pentru tot restul vietii mele.

Zborul 4 nu se termina aici. Pe langa mine, au mai iesit la simpla si Stefan si Marius. Cum era sa nu respectam tocami noi traditia? Trebuie! Un adevarat pilot stie sa indure. A urmat “botezul”. Si ce mai botez. Un pat mare si incapator cat pentru 10 flacai facut din urzici, ciulini si spini. Sunemt dezbracati la piele si hop aruncati in “pat”. 3 zile am dormit pe burta. In a 5-a zi ma jena ceva la gat. Am mai scos un spin.

Acum stau cu jind la fereastra-mi  si astept sa vina din nou vara, caldura. Sa inceapa zborul!

Asta a fost povestea mea. Mai multe in episodul urmator. Va indemn sa faceti si voi un pas pe blog.